Ne inoarcem in gara ... in trecut

azi iau trenul spre trecut.
te chem si te rog sa ma astepti in gara...


eram asa buimacita cand ai acceptat sa ne revedem, incat nu stiam incotro s-o iau.
dar m-am decis. mi-am luat geanta, am indesat in ea un caiet, o carte, un pix, cheile de la casa si portofelul.

azi vreau sa te vad, sa fiu cu tine.

am urcat in autobuz. am fugit spre gara. am ajuns cu trei ore, inaintea trenului. injuram. inima mea depindea de venirea lui, iar fiecare bataie a ei scurgea o farama de viata din mine.
asteptam pe peron de una singura, de parca trenul mi-era special destinat. frigul de afara ma salva, incetinindu-mi bataile inimii, intr-un final oprindu-le. am ramas inghetata in spatiu, iar timpul fugea pe langa mine.
un tipat. locomotiva imi trezea inima, facand-o sa bata ca o nebuna. tot ce voiam era sa te vad, sa fiu acolo cu tine.
am urcat scarile zambind. eram atat de fericita si sentimentul era atat de pur. m-am asezat pe scaunul rece, langa geam, langa calorifer. caldura nu-si mai avea rostul. inima-mi batea.
sinele cantau ca nebunele, un cantec enervant, cu aceleasi versuri stupide. injuram. timpul nu mai trecea, iar viata mea era pe sfarsitul clepsidrei...
am deschis cartea si-am inceput sa citesc. sick boy avea ceva cu rent. apoi nu mai stiu...
m-am trezit din cauza frigului si a luminii de afara.

am ajuns.

m-am tarait afara din tren cu ultimile farame de luciditate, inca somnoroasa. te cautam.
zeci de oameni se impingeau in mine, in ei. voiam sa ajung la tine... sa ajung odata.
-copil?
inima mi s-a oprit. clepsidra s-a spart. cioburile erau peste tot in mine, iar eu zambeam.
ti-am sarit in brate. mirosul, pielea, parul, privrea ta... nu s-au schimbat deloc. dragul meu...
ma abtineam sa nu plang.
trecutul, totul se derula inapoi.

15 aprilie 2008. primul sarut. un copil indragostit de tine, si cat te iubeam...
16 aprilie 2008. ultimul sarut, ultima imbratisare. momente dureroase, perfecte, inca asteptate de pe atunci.
3 noiembrie 2010. degetele mele incolacite cu ale tale. tu dragul meu, tu...

urcam in metrou.

deja-vu...

tu te ti de tavan cu trei degete, iar cu o mana ma cuprinzi la piept. te tin strans si ma dezechilibrez cand porneste. raman cu fata ascunsa la gatul tau. inima-mi ticaie ca nebuna, sfaramand doi ani nenorociti.
-copilul meu...

intotdeauna. iti promit...

coboram. ni se face frig. ne ancoram mainile intre noi, impreunate.

sa nu-mi mai dai drumul...

urcam trei etaje. intram in casa. ne asezam pe pat si ne privim. vorbele nu-si au sensul, iar eu am atatea sa-ti spun. cioburile-mi intrau adanc in carne, implorandu-ma sa-ti vorbesc.
nu pot. sunt muta, fascinata de omul pe care l-am iubit enorm.
incerc. deschid gura si oftez. imi pun capul pe pieptul tau si tac. inima ta e muzica pentru auzul meu.
astept sa-mi fac curaj.
astept.
-copil?
imi ridic ochii spre tine si tac. te joci cu varful nasului, pe fata mea. ma tachinezi. tac si indur. o merit. nu ma astept nicio clipa sa ma saruti... ar trebui sa ma certi.
ma saruti.
cioburile se aduna, se lipesc, un puzzle perfect de dureros, atat de dulce.
uit sa mai gandesc. corpul meu refuza ganduri, iar pieptul ma doare. am o greutate pe el si nu o pot ridica. sunt o lasa prea egoista.
sarutul ia sfarsit. raman cu tine pe buze.
ne tinem in brate, de maini. imi saruti fruntea si ma cutremur.

sunt un copil... al tau.

uitasem cat de fericita sunt in preajma ta si-mi pare rau ca mi-am permis sa uit.
-uite ce e...
-shhh, taci copil.
-nu. nu pot. imi pare rau pentru...
-sttt copil. te rog.
-nu! asculta-ma. imi pare rau pentru tot. eu...
-copil...
-eu inca tin la tine, intelegi? adica...
-sttt...
-te iubesc.
ti-ai ridicat ochii spre mine. mi-ai prins fata in maini si m-ai sarutat.
-si eu copil.
ma simteam ingrozitor. imi doream sa mor. nu... de fapt imi doream sa nu-ti mai dau drumul niciodata.
incepe o noua piesa.
tu ai capul pe pieptul meu. eu oftez.
-imi vine sa plang...
-copil... nu.
raman agatata de trupul tau. plang. de data asta nu ma mai pot abtine.
adormim asa, imbratisati, tinandu-ne de mana.


-sa te astept?
-nu...
tu pleci. vreau sa vin cu tine.
ajung in gara. ma intorc in prezent. clepsidra e intreaga. urc scarile, nisipul se scurge.
nu vreau sa mai astept... te iubesc.

"Cum schimbi in oameni mari, niste copii.."

Atunci. Spui atunci, si pare de mult. Pare sa fi trecut o vesnicie, pare sa fi trecut o lume peste noi, generatii intregi si atat de mult timp. Si nu pentru ca au trecut de noi mii probleme care ne’au facut sa ni se pare ca timpul trece repede…ci pentru ca ne’am schimbat. Atat de mult incat spui cuvantul “copil”, si te vezi pe tine acum cativa ani, doar cativa, nu multi, o cu totul alta persoana.
Esti in fata blocului, si te joci si esti fericita si nu iti pasa. Nu ai tu treaba cu viata si alte lucruri. Ai prietenii langa tine, iar daca te certi, te certi pentru jucaria aia care chiar nu vrei sa i’o dai, dar ti’o ia si parca nu ar fi de ajuns, ti’o si murdareste, sau chiar poate o rupe! Esti imbracata in ce era curat in dulap si a pus mama pe tine, ca a zis ca asa e bine sa te imbraci. Nu ai bani la tine, nu ai ce face cu asa ceva, iar daca ai gasi un milion pe jos, nu ai stii daca sa ii lasi sau sa ii ei, dar probabil i’ai lasa. Bei un pahar de suc acidulat si te simti vinovata si putin speriata la gandul ca ai auzit de atatea ori cum mama zicea ca nu sunt bune si fac rau la stomac. Nici ciocolata nu ar trebui sa mananci prea multa, dar prietena ta tocmai a adus una afara si nu o poti lasa pur si simplu sa se intoarca cu ea acasa. Veneai seara acasa si daca iti era frica de ceva, era vorba de vreun caine. Nu ai mai prins tu “Noapte buna, copii”, dar cand veneai acasa, te uitai cu siguranta la “Mihaela”. Daca auzeai vreodata de “rupere”, nu putea fi nimic altceva decat un simplu obiect care s’a rupt. Iar daca din greseala, auzeai de sex, te inroseai instantaneu si incepeai sa razi 10 minute bune, pomenind apoi despre incident cu prietenii, folosind bineinteles “stii tu ce ;))”. Pentru ca erai un copil inocent care nu stia pe ce lume e, dar nimanui nu ii era mila de tine, pentru ca nici nu iti pasa ce se intampla de fapt in jurul tau si toti stiau ca vei afla oricum prea devreme.
Si uite ca asa e. Uita’te la tine acum. Esti mereu plecata si daca te intorci acasa, o faci in trecere. A devenit un loc unde mananci si dormi, mai stai poate pe nelipsitul Yahoo Messenger, si iar pleci…nu iti mai e frica ca nu faci ce zicea mama, pentru ca probabil mama nici nu s’a gandit nu ca o sa faci asa ceva, ci ca o sa le faci atat de repede. Ai cativa ani, tot umblii prin cluburi si tot vii beata acasa. Acum nu mai bei suc acidulat, doar daca scrie “Beck’s”, “Heineken” sau asa ceva pe sticla. Dar bei mult sucuri neacidulate..de struguri, de prune..si e incredibil ce fericita esti apoi o seara intreaga. Acum daca auzi de “rupere” chiar daca e intr’un context cat se poate de apropiat de verbul “a se rupe”, tu o sa te gandesti la betie sau la sex. Nu, nu esti o alcoolica…dar in general, doar la asta te gandesti. Te mai duci si pe la scoala, dar nu mai conteaza prea mult, o sa te agiti cand o sa vina bacu’, pana atunci ce’ti pasa tie. Acum nu mai mananci nici macar ciocolata, si nici prieteni care sa vina cu ciocolata afara nu mai ai. Se mai intampla totusi, cateodata, si scrie “Black Stone” pe ea. Pacat ca se duce repede, dar continui cu o pastiluta, nu e asta o problema. Prietena tau nu iti mai rupe nicio jucarie, dar ti’a luat prietenul asa ca o sa iasa o mare bataie, chiar daca niciodata nu a fost respectiva mai mult decat o asa numita “p…”. Acum nu mai ai coarda si papusi sau masinute, dar ai tigari, ai bricheta, ai din cand in cand si o pastila de ecstasy la tine, ai niste vodka pe undeva. Acum stii sa minti, si asta nu te deranjeaza pana observi ca te minti de fapt pe tine. Si ai crescut prea repede, si totul se intampla mai devreme, dar faci fata pentru ca asa suntem toti cei din jurul tau, de varste apropiate. Pentru ca trece timpul pentru ca suntem o generatie de testare, si atatea lucruri noi se incearca pe noi. Noi dam cu capul de toate mult mai repede si nu ne perimitem sa nu facem fata, pentru ca nimeni nu te intreaba daca esti in stare sa treci peste sau nu. Pentru ca asta esti tu, asta e viata ta, singura, si trebuie sa treci prin ea, singura pana la urma, caci nimeni nu va fii acolo pentru totdeauna, nimeni. Si ai prieteni langa tine, si ai o familie care inca te sprijina, fie ca meriti sau nu, si te mai ai pe tine insuti, si daca vrei, poti sa fi puternica.
Dar te scoli dimineata si te uiti pe geam, si zambesti, ce altceva sa faci? E doar inca o zi, putin mai grea decat cea de ieri, dar mai usoara decat cea de maine, iar asta te linisteste. Si nu regreti cum esti, si iti place viata asta asa cum e, pentru ca e una si in fond, esti fericita. Dar te mai uiti din cand in cand inapoi, si vezi cum erai, si vezi ce puteai fi, si poate ai o urma de regret…dar iti revi, in fond, nu conteaza ce ar fi putut sa fie, conteaza ce e si nu iti pasa ce puteai sa devi…asta esti si asa traiesti, in generatia asta, in lumea asta…azi.